Speciile pe cale de dispariţie — Pot fi salvate?

ÎN ANUL 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite a adus în atenţia opiniei publice un obiectiv important, pe care dorea să-l ducă la îndeplinire până la sfârşitul deceniului: reducerea ritmului în care dispar speciile şi în care sunt distruse ecosistemele planetei. În armonie cu acest obiectiv, anul 2010 a fost declarat Anul Internaţional al Biodiversităţii.

Din nefericire, când acel an a sosit, obiectivul nu era nici pe departe atins. Iată ce a declarat BBC: „Ca o consecinţă directă a activităţii umane, speciile dispar într-un ritm de 1 000 de ori mai rapid decât ritmul natural“. Ziarul The New Zealand Herald a venit cu date şi mai concrete: „La nivel mondial, una din cinci specii de plante, una din cinci specii de mamifere, una din şapte specii de păsări şi una din trei specii de amfibieni sunt în prezent ameninţate cu dispariţia“. Examinând ce s-a întâmplat în Noua Zeelandă pe parcursul secolelor, vom înţelege care este o cauză a problemei.

Biodiversitatea din Noua Zeelandă

Înainte ca omul să pună piciorul în Noua Zeelandă, ecosistemul de aici era înfloritor. Însă primii locuitori au introdus specii care au avut un efect devastator asupra florei şi faunei indigene. De pildă, maorii au răspândit în insulele Pacificului specii precum câinele şi, probabil, şobolanul polinezian (kiore), care a fost folosit ca hrană.

Apoi, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, au sosit europenii, care au adus în zonă şobolani-negri, şoareci şi pisici, acestea din urmă sălbăticindu-se în scurt timp. Pentru a-şi asigura hrana,  europenii au adus şi capre, mistreţi şi cerbi. În secolul al XIX-lea, ei au importat pentru carne şi blană alte două specii: vulpea marsupială şi iepurele. Nu s-au gândit însă nicio clipă la modul în care aceste vietăţi aveau să afecteze speciile de plante şi animale autohtone.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia de iepuri crescuse atât de mult, încât a fost necesară introducerea hermelinei pe teritoriul ţării. Cu toate acestea, micul mamifer a preferat să se ospăteze cu păsări indigene, care erau mult mai încete şi mai uşor de prins. Ca urmare, populaţia de iepuri a continuat să crească.

În prezent, din cauza acţiunii tuturor dăunătorilor din rândul mamiferelor, nouă din zece pui de pasăre-kiwi care se nasc în sălbăticie mor în primul lor an de viaţă, precizează Departamentul pentru Conservare din Noua Zeelandă. Până acum au dispărut peste 40 de specii de păsări, trei specii de broaşte, o specie de lilieci şi cel puţin trei specii de şopârle, ca să nu mai amintim numeroasele specii de insecte. Peste jumătate dintre cele 5 819 specii indigene de plante şi animale ale Noii Zeelande sunt pe cale de dispariţie, ceea ce face ca fauna şi flora acestui stat să fie dintre cele mai periclitate de pe planetă.

Eforturi ce au dat rezultate

Agenţiile guvernamentale se străduiesc să împiedice pătrunderea în Noua Zeelandă a unor specii de animale şi plante dăunătoare celor locale. În plus, Departamentul pentru Conservare a implementat, mai ales pe insule, o serie de planuri de eradicare a dăunătorilor şi a înfiinţat rezervaţii naturale.

Una dintre aceste insule este Tiritiri Matangi, aflată în apropierea coastei peninsulei Whangaparaoa, unde este situat oraşul Auckland. După eliminarea şobolanilor în 1993 şi după replantarea a circa 280 000 de arbori indigeni, zona a devenit o rezervaţie naturală deschisă, monitorizată. Aici, turiştii pot auzi şi admira în voie specii de păsări autohtone (reintroduse de curând), între care graurul  cu spate roşcat (Philesturnus carunculatus), takahe (Notornis manteli), cioara-cu-bărbii (Callaeas cinerea), pănţăruşul verde (Acanthisitta chloris) şi Notiomystis cincta. Nefiind ameninţate de prădători, aceste frumoase păsări le permit adesea turiştilor să le admire de aproape.

În 2003, pe insula Campbell, situată în apropierea Cercului Polar de Sud, nu mai exista niciun şobolan, rezultat obţinut în urma unui program de eradicare a acestui dăunător, care a durat doi ani. De atunci încoace, flora autohtonă se restabileşte, iar păsările marine se întorc pe insulă. Până şi Anas nesiotis, o specie rară de raţă, a redevenit un locuitor al insulei.

De câţiva ani, insulele Rangitoto şi Motutapu, precum şi golful Hauraki, din apropiere de Auckland, beneficiază de un important proiect de refacere a faunei şi florei. Proiectul urmăreşte protejarea celei mai mari păduri de arbori pohutukawa (Metrosideros excelsa) şi sprijină reintroducerea speciilor de animale autohtone. După eradicarea mai multor dăunători — între care iepurii, hermelinele, aricii, pisicile sălbăticite, şobolanii-cenuşii, şobolanii-negri şi şoarecii —, pe insule au fost zărite, după un secol de absenţă, două specii rare de păsări: kakariki (Cyanoramphus novaezelandiae) şi pasărea-clopoţel (Anthornis melanura).

Toate aceste exemple dezvăluie că omul poate lua măsuri pentru a salva speciile aflate pe cale de dispariţie şi pentru a-şi corecta greşelile nechibzuite din trecut, care au dăunat mediului. Iubitorii de natură aşteaptă cu nerăbdare promisiunea lui Iehova Dumnezeu, „Făuritorul cerului şi al pământului“, de a pune capăt acţiunilor distrugătoare ale omului care constituie o ameninţare pentru fauna şi flora planetei (Psalmul 115:15; Revelaţia 21:5).

[Text generic pe pagina 25]

În prezent, 9 din 10 pui de pasăre-kiwi mor în primul lor an de viaţă

[Chenarul de la pagina 26]

FOLOSIREA ÎNŢELEAPTĂ A RESURSELOR

O situaţie dificilă cu care se confruntă la nivel mondial ecologiştii o reprezintă numărul tot mai mare al speciilor ameninţate cu dispariţia în raport cu numărul limitat de resurse disponibile pentru a soluţiona problema. Una dintre strategiile luate în considerare a fost numită „triaj ecologic“. Aceasta are la bază principiul prioritizării, practicat deja în secţiile de urgenţă ale spitalelor din întreaga lume. Ca urmare, se încearcă direcţionarea resurselor existente spre domenii care promit cele mai bune rezultate, luându-se în considerare următorii factori: 1) valoarea estimativă a unei specii sau a unui habitat; 2) şansele de succes ale acţiunii propuse; 3) costurile implicate. Deşi nu toţi sunt de acord cu strategia, susţinătorii ei consideră că prin aceasta se dă cea mai bună utilizare resurselor limitate, fiind folosite în aşa fel încât să fie obţinute cele mai bune rezultate.

[Hărţile de la pagina 26]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

NOUA ZEELANDĂ

Golful Hauraki

Insula Tiritiri Matangi

Rangitoto şi Motutapu

Insula Campbell

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Pasăre-kiwi

[Provenienţa fotografiei]

© S Sailer/A Sailer/age fotostock

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

O pasăre „takahe“ adultă pe insula Tiritiri Matangi

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Insula Campbell

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 27]

Takahe: © FLPA/Terry Whittaker/age fotostock; insula Campbell: © Frans Lanting/CORBIS