Drumurile romane — monumente ale ingineriei antice

CARE credeţi că este cel mai important monument roman? Colosseumul, ale cărui ruine se pot vedea la Roma? Dacă e să ne gândim la construcţiile romane care au dăinuit cel mai mult sau care au influenţat întrucâtva cursul istoriei, atunci ar trebui să ne îndreptăm atenţia spre drumurile romane.

Nu doar bunuri şi oşti le-au străbătut. Potrivit epigrafistului Romolo Staccioli, ele au fost şi căi de „răspândire a unor idei, a unor curente artistice, precum şi a unor doctrine filozofice şi religioase“, între care şi doctrinele creştine.

În antichitate, drumurile romane erau considerate monumente. De fapt, romanilor le-au trebuit mai multe secole ca să construiască o reţea de drumuri bine pusă la punct. Extinsă pe o suprafaţă ocupată actualmente de mai bine de 30 de state, reţeaua a ajuns în cele din urmă să măsoare peste 80 000 km.

Prima via publica de mare importanţă, sau „şosea“, cum i s-ar spune în prezent, a fost Via Appia. Denumită regina drumurilor, aceasta lega Roma de Brundisium (în prezent Brindisi), oraş portuar socotit poarta spre Orient a imperiului. Început în jurul anului 312 î.e.n. la iniţiativa magistratului roman Appius Claudius Caecus, acest drum a fost denumit chiar după numele acestuia. Roma era deservită şi de Via Salaria şi Via Flaminia, drumuri orientate spre est, spre Marea Adriatică. Acestea duceau spre Balcani, precum şi spre Rin şi regiunile danubiene. Via Aurelia ducea spre nord, spre Galia şi spre Peninsula Iberică, iar Via Ostiensis, spre Ostia, portul preferat al Romei pentru călătoriile ce aveau fie ca destinaţie, fie ca punct de plecare Africa.

Cel mai mare proiect de construcţie al Romei

Pentru Roma, drumurile au jucat un rol important şi înainte ca locuitorii ei să înceapă construirea unora noi. De ce? Oraşul a luat fiinţă chiar la întretăierea unor rute antice, punct aflat în vecinătatea singurului vad existent pe cursul inferior al râului Tibru (Tevere). Potrivit unor documente străvechi, pentru a îmbunătăţi drumurile pe care le-au găsit, romanii au urmat modelul cartaginezilor. Totuşi, se pare că adevăraţii precursori ai romanilor în arta construirii drumurilor au fost etruscii. Urme ale drumurilor construite de aceştia se pot vedea şi astăzi. Mai mult, în epoca preromană existau în zonă numeroase căi des circulate. Folosite probabil pentru mânarea animalelor de la o păşune la alta, aceste căi erau însă greu de străbătut, fiind prăfuite în sezonul uscat şi noroioase în cel ploios. În cele mai multe cazuri, romanii şi-au construit drumurile urmând aceste trasee.

Drumurile romane au fost atent proiectate şi au fost construite pentru a fi trainice, utile şi frumoase. În principiu, ele uneau punctul de plecare şi destinaţia pe ruta cea mai scurtă. Aceasta explică de ce porţiuni lungi de drum erau drepte. Adesea însă, drumurile trebuiau adaptate la formele de relief. În zonele deluroase şi montane, romanii construiau, dacă era posibil,  drumurile la jumătatea pantei, pe partea însorită a muntelui. Această poziţie reducea la minimum problemele pe care vremea nefavorabilă li le-ar fi putut pricinui călătorilor.

Dar cum şi-au construit romanii drumurile? Deşi modalităţile au fost variate, prezentăm în cele ce urmează caracteristicile de bază ce s-au descoperit în urma săpăturilor arheologice.

Prima etapă era stabilirea traseului. Această sarcină le revenea agrimensorilor acelei epoci. Munca trudnică de săpare era lăsată în seama legionarilor, a muncitorilor sau a sclavilor. Pentru început se săpau două şanţuri paralele. Distanţa minimă dintre ele era de circa 2,4 m, iar distanţa medie, de 4 m, la curbe fiind chiar mai mare. Lăţimea totală a drumului putea atinge 10 m, lăţime ce cuprindea şi trotuarele de pe ambele laturi. După aceea, pământul dintre cele două şanţuri era scos. Odată ce se ajungea la o bază solidă, golul dintre cele două şanţuri era umplut cu trei sau patru straturi de materiale diferite. În componenţa primului strat intrau, se pare, pietre  mari sau pietriş. Urma un strat de pietre mărunte sau de pietre plate, legate, probabil, cu mortar. Deasupra era un strat de prundiş compactat sau de pietre concasate.

Suprafaţa unor drumuri romane nu era altceva decât prundiş tasat. Cu toate acestea, ceea ce a stârnit admiraţia anticilor au fost drumurile pavate. Pe suprafaţa acestor drumuri se fixau lespezi mari, făcute îndeobşte din piatră ce se găsea pe plan local. Drumurile erau uşor bombate, ceea ce înlesnea scurgerea apei de ploaie în două rigole laterale. Această metodă de construire a avut un rol însemnat în durabilitatea drumurilor romane şi în supravieţuirea lor până azi.

La 900 de ani de la construirea Viei Appia, istoricul bizantin Procopius l-a numit „o minune“. Iată ce a scris el privitor la lespezile ce-i îmbracă suprafaţa: „Deşi multe au fost veacurile ce au trecut peste şi carele ce le-au străbătut zi de zi, aspectul [drumurilor] nu s-a schimbat şi nici luciul nu li s-a şters“.

Dar cum au putut traversa drumurile obstacolele naturale din calea lor, precum râurile? Un mijloc-cheie au fost podurile, dintre care unele au supravieţuit până în zilele noastre, mărturii ale remarcabilelor cunoştinţe tehnice ale romanilor. Deşi probabil mai puţin cunoscute, tunelurile din reţeaua de drumuri romane au fost mult mai dificil de construit, având în vedere mijloacele tehnice ale acelei vremi. Potrivit unei lucrări de referinţă, „ingineria romană . . . a realizat lucruri ce aveau să rămână neegalate vreme de secole“. Un exemplu este tunelul de la trecătoarea Furlo de pe Via Flaminia. În 78 e.n., după un plan atent întocmit de proiectanţi, s-a săpat în stâncă masivă un tunel lung de 40 m, lat de 5 m şi înalt de 5 m — o realizare cu adevărat remarcabilă, având în vedere uneltele disponibile la acea vreme. Construirea unei astfel de reţele de drumuri a fost una dintre cele mai de seamă creaţii ale omului.

Drumuri străbătute de călători şi de idei

Soldaţi şi negustori, predicatori şi turişti, actori şi gladiatori, cu toţii foloseau aceste drumuri. Cei ce călătoreau pe jos parcurgeau în jur de 25–30 km pe zi. Călătorii se puteau informa cu privire la distanţe cu ajutorul bornelor miliare. Aceste pietre de diferite forme, de cele mai multe ori cilindrice, erau poziţionate la fiecare 1 480 m, cât măsura mila romană. Nu lipseau  nici popasurile, unde călătorii puteau să-şi schimbe caii, să-şi cumpere de-ale gurii sau, uneori, să rămână peste noapte. În unele dintre aceste locuri au apărut în cele din urmă mici oraşe.

Cu puţin timp după naşterea lui Cristos, Caesar Augustus a iniţiat un program de întreţinere a drumurilor. El a numit magistraţi cărora le-a dat în grijă unu sau mai multe drumuri şi a înălţat în Forul roman miliarium aureum, „miliarul de aur“. Această coloană cu litere de bronz aurit reprezenta punctul terminus al tuturor drumurilor din Peninsula Italică. De aici proverbul: „Toate drumurile duc la Roma“. Augustus chiar a afişat hărţi cu reţeaua de drumuri a imperiului. Se pare că aceasta era în stare foarte bună, satisfăcând astfel necesităţile şi normele acelei vremi.

În antichitate, unii călători chiar foloseau „ghiduri“, sau itinerare, care le înlesneau mult călătoriile. Acestea furnizau informaţii privitoare la distanţele dintre popasuri şi descriau serviciile disponibile în aceste locuri. Erau însă scumpe şi, prin urmare, nu şi le putea permite oricine.

Cu toate acestea, evanghelizatorii creştini au plănuit şi au întreprins multe călătorii lungi. Apostolul Pavel, asemenea contemporanilor săi, prefera să călătorească pe mare când se îndrepta spre est, profitând astfel de vânturile predominante (Faptele 14:25, 26; 20:3; 21:1–3). În bazinul mediteraneean, aceste vânturi bat în lunile de vară dinspre vest. Când însă se îndrepta spre vest, apostolul Pavel călătorea adesea pe uscat, pe drumurile romane. În acest fel şi-a organizat Pavel a doua şi a treia călătorie ca misionar (Faptele 15:36–41; 16:6–8; 17:1, 10; 18:22, 23; 19:1) *. În jurul anului 59 e.n., Pavel a călătorit spre Roma pe Via Appia şi s-a întâlnit cu colaboratori creştini în aglomeratul Appii Forum, sau Piaţa lui Appius, situat la 74 km sud-est de Roma. Alţii l-au aşteptat la 14 km de Roma, la popasul Trei Cârciumi (Faptele 28:13–15). În jurul anului 60 e.n., Pavel a putut spune că vestea bună fusese predicată „în toată creaţia de sub cer“, lumea cunoscută la vremea aceea (Coloseni 1:6, 23). Cu certitudine, reţeaua de drumuri a avut un rol însemnat în acest sens.

Drumurile romane s-au dovedit, aşadar, a fi monumente remarcabile care au dăinuit peste veacuri şi au contribuit la răspândirea veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu. — Matei 24:14.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Bornă miliară romană

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Via Appia la periferia Romei

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Drum din antica Ostie, Italia

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Făgaşe făcute de carele din antichitate, Austria

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Porţiune a unui drum roman cu borne miliare, Iordania

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Ruine funerare pe Via Appia în afara Romei

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Tunelul Furlo de pe Via Flaminia, regiunea Marche

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Podul lui Tiberius pe Via Emilia, Rimini, Italia

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Pavel s-a întâlnit cu colaboratori creştini în aglomeratul Appii Forum, sau Piaţa lui Appius

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 15]

Imaginea din stânga, Ostia: ©danilo donadoni/Marka/age fotostock; imaginea din dreapta, drum cu borne miliare: Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.