„Gloria“ stelelor

AŢI contemplat vreodată bolta înstelată într-o noapte senină? În timp ce priveaţi puzderia de stele, probabil aţi remarcat că punctele luminoase ce licăreau pe cer variau în strălucire şi culoare. „O stea se deosebeşte în glorie de altă stea“, afirmă pe bună dreptate Biblia (1 Corinteni 15:41).

De ce se deosebesc stelele în „glorie“, sau în strălucire? De ce, de pildă, unele par albe, iar altele albăstrii, gălbui sau roşiatice? Şi de ce licăresc ele?

În miezul stelelor, „reactoare“ nucleare imense generează uriaşe cantităţi de energie. Această energie ajunge la straturile externe ale stelei, de unde este emisă în spaţiu, în mare parte sub forma luminii vizibile şi a radiaţiilor infraroşii. Aţi putea fi surprinşi aflând că stelele fierbinţi sunt albastre, pe când cele reci sunt roşii. De ce această diferenţă de culoare?

Lumina poate fi considerată un flux de particule, numite fotoni, care se comportă ca unde de energie. Stelele a căror temperatură este mai mare emit fotoni cu energie mai mare, dar cu lungimi de undă mai mici, aflându-se astfel la capătul albastru al spectrului. În schimb, stelele mai reci generează fotoni cu energie mai mică, aflaţi spre capătul roşu al spectrului. Soarele, steaua Sistemului nostru Solar, se află undeva pe la mijloc, întrucât emite o cantitate mai mare de lumină din porţiunea verde spre galben a spectrului. Aşadar, de ce nu pare el verzui? Întrucât emite multă lumină cu lungimi de undă şi din domeniul vizibil al spectrului, Soarele pare alb când este privit din spaţiu.

Atmosfera Pământului dă culoare Soarelui

Întrucât acţionează asemenea unui filtru, atmosfera Pământului influenţează modul în care vedem Soarele în diferite momente ale zilei. De exemplu, la amiază, Soarele este în general de un galben strălucitor. Însă când răsare ori când apune, momente în care se află foarte aproape de linia orizontului, el poate părea portocaliu sau chiar roşu. Această variaţie a culorii se datorează moleculelor de gaz, vaporilor de apă şi diverselor particule microscopice din atmosfera Pământului.

Datorită compoziţiei sale, atmosfera împrăştie lumina solară albastră şi cea violetă, rezultatul în zilele senine fiind un splendid cer albastru. Odată ce componenta albastră şi cea violetă au fost eliminate din spectrul vizibil al Soarelui, lumina ce cade perpendicular pe suprafaţa Pământului la amiază este preponderent galbenă. Când însă Soarele se apropie mult de linia orizontului, radiaţiile solare formează un unghi ascuţit cu suprafaţa Pământului, parcurgând prin atmosferă până la noi o distanţă mai mare. Astfel, este împrăştiată şi mai multă lumină din domeniul albastru şi cel verde al spectrului. În consecinţă, când apune, Soarele impresionează prin culoarea-i de un roşu aprins.

Cerul nopţii — plin de culoare?

Modul în care vedem cerul noaptea este influenţat considerabil de sensibilitatea ochilor noştri. Ochiul uman percepe lumina prin două tipuri de senzori: celule sub formă de conuri şi celule sub formă de bastonaşe. Conurile disting culoarea, dar în condiţii de luminozitate slabă, ele nu-şi mai îndeplinesc funcţia. Bastonaşele în  schimb, deşi nu sesizează culorile, sunt fotoreceptori extrem de eficienţi. De fapt, în condiţii optime, un bastonaş poate fi excitat de un singur foton! Totuşi, bastonaşele sunt mai sensibile la lungimile de undă mai scurte ale luminii, de la capătul albastru al spectrului. Ca urmare, când privim cu ochiul liber stele a căror intensitate luminoasă este slabă le vom vedea doar pe cele albastre, nu şi pe cele roşii, chiar dacă ele strălucesc la fel. Din fericire, avem la dispoziţie şi alte sisteme optice pentru a admira bolta înstelată!

Binoclurile şi telescoapele ne ajută să observăm obiecte cereşti cu o luminozitate slabă, precum stele, galaxii, comete şi nebuloase. Cu toate acestea, modul în care le vedem poate fi afectat într-o anumită măsură de atmosferă. Problema însă a fost soluţionată de Telescopul Spaţial Hubble (TSH), care orbitează în jurul Pământului. Capodoperă a tehnologiei, TSH poate detecta corpuri cereşti cu o luminozitate de zece miliarde de ori mai mică decât a celor mai puţin luminoase stele ce pot fi observate cu ochiul liber! Drept urmare, cu ajutorul acestui telescop au fost observate corpuri cereşti, galaxii şi nebuloase (nori de gaz şi praf interstelar) foarte îndepărtate. Imaginile obţinute sunt cu adevărat uluitoare!

În prezent, telescoapele terestre fac concurenţă telescopului Hubble, chiar depăşindu-l în unele  privinţe. Astronomii pot obţine cu noile telescoape imagini cu o rezoluţie mai mare — cu o mai mare claritate a detaliilor — decât a celor obţinute cu TSH, întrucât aceste instrumente sunt dotate cu sisteme ingenioase de corectare a efectelor atmosferei. Un exemplu este telescopul Keck I, care se numără printre cele mai mari telescoape optice din lume şi care se află la Observatorul W. M. Keck de pe insula Hawaii. Cu ajutorul acestui telescop, astronomul Peter Tuthill de la Universitatea din Sydney (Australia) a descoperit nori de praf, degajaţi de sisteme stelare binare din constelaţia Săgetător, care, văzută cu ochiul liber, pare situată aproape de centrul galaxiei noastre, Calea Lactee.

Pe măsură ce îşi adâncesc privirile în spaţiu, astronomii descoperă tot mai multe stele şi galaxii. Câte să existe oare în imensitatea Universului? Dacă pentru noi numărul lor este o necunoscută, pentru Creatorul nostru, Iehova Dumnezeu, lucrurile sunt cât se poate de clare. În Psalmul 147:4 se spune: „[El] socoteşte numărul stelelor, pe toate le cheamă pe nume“.

Profetul Isaia a făcut şi el câteva afirmaţii asemănătoare. De fapt, el a precizat cu o exactitate ştiinţifică remarcabilă că Universul este produsul infinitei energii a lui Dumnezeu. „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi!“, a scris Isaia. „Cine a creat aceste lucruri? Este Cel ce face să iasă, după număr, armata lor. El le cheamă pe toate pe nume. Datorită marii lui energii dinamice şi puterii sale nemărginite, niciuna nu lipseşte.“ (Isaia 40:26)

Cum a ştiut Isaia, care a trăit acum circa 2 700 de ani, că Universul este produsul infinitei energii a lui Dumnezeu? Cu siguranţă, aceasta nu a fost concluzia propriilor cercetări. El a scris ceea ce Iehova l-a inspirat să scrie (2 Timotei 3:16). Prin urmare, Isaia, ca de altfel toţi ceilalţi scriitori ai Bibliei, a făcut ce niciun manual de ştiinţă şi niciun telescop nu pot să facă: a dezvăluit cine este Cel care a înveşmântat stelele în frumuseţe şi glorie.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 16]

DE CE LICĂRESC STELELE?

Stelele licăresc, adică par să-şi modifice uşor poziţia şi strălucirea, din cauza turbulenţelor atmosferice. Imaginaţi-vă că vă uitaţi la nişte luminiţe pe fundul unei piscine. Ce se întâmplă când suprafaţa apei se unduieşte? Luminiţele licăresc. Aşa se întâmplă şi cu stelele. Luminile mai puternice însă sunt mai puţin perturbate. Lumina emisă de planete este asemenea acestor lumini mai puternice, dar nu pentru că planetele depăşesc în dimensiune stelele, ci pentru că sunt mult mai aproape de Pământ şi, astfel, par mai mari.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 17]

REPREZINTĂ CULORILE DIN IMAGINI REALITATEA?

Graţie Telescopului Spaţial Hubble (TSH) aţi văzut probabil imagini ale unor galaxii, nebuloase şi stele în culori uluitoare. Dar reprezintă aceste culori realitatea? De fapt, imaginile sunt recompuse, fiind un melanj de ştiinţă şi artă. Deşi sunt monocromatice, imaginile primite de la TSH sunt realizate cu filtre de culoare. Cu ajutorul tehnologiei moderne şi al unor programe de calculator, astronomii şi specialiştii în imagistică compun imaginile finale. Uneori, ei reproduc cât mai fidel culorile care, în opinia lor, sunt culorile naturale ale obiectelor cereşti. * Alteori, astronomii realizează în mod deliberat fotografii cu culori false, tocmai pentru a scoate în evidenţă anumite detalii, probabil în vederea unei analize ştiinţifice.

[Notă de subsol]

[Legendele fotografiilor]

Imagine monocromatică

Cu filtru roşu

Cu filtru verde

Cu filtru albastru

Imagine finală realizată prin compunerea celor trei culori

[Provenienţa fotografiilor]

J. Hester and P. Scowen (AZ State Univ.), NASA

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Steaua V838 Monocerotis

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Galaxii în proces de coliziune Arp 273

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

NASA, ESA, and the Hubble Heritage (STScI/AURA) -ESA/Hubble Collaboration

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

V838: NASA, ESA, and H. Bond (STScI); Arp 273: NASA, ESA, and the Hubble Heritage Team (STScI/AURA)